Dezvoltare durabila

1. Dezvoltare durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat naștere ca răspuns la apariția problemelor de mediu. Conferința privind mediul de la Stockholm din 1972 este momentul în care se recunoaște că activitățile umane contribuie la deteriorarea mediului înconjurător, ceea ce pune în pericol viitorul Planetei.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut, abia după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în vara anului 1992, cunoscută sub numele de ”Summit-ul Pământului”. Aceasta a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenții referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a fost elaborată și Agenda 21 – Planul de susținere a dezvoltării durabile.

Un principiu de sustenabilitate este un principiu avut în vedere la fundamentarea managementului strategic şi integrat al dezvoltării durabile. Un criteriu de sustenabilitate presupune că, la un nivel minim, generaţiile viitoare nu ar putea să trăiască mai rău decât generaţiile actuale. În afară de eliminarea ratei de discount pozitive, criteriul valorii actuale poate fi completat cu alte criterii, cum este, de exemplu, sustenabilitatea. Criteriul sustenabilităţii cere îndeplinirea condiţiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre generaţiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate bazată pe autonomie şi auto regenerabilitate realizată cu ajutorul şi transferul tehnologiilor adecvate, participarea, valorificarea condiţiilor locale şi a diversităţii, echitabilitatea intergeneraţională, viziunea sacră asupra vieţii. Sustenabilitatea presupune selecţia şi desfăşurarea tehnologiilor care soluţionează probleme cu cât mai puţine opţiuni viitoare posibile.

Biodiversitatea reprezintă o condiţie obligatorie majoră pentru un mediu durabil. Biodiversitatea înseamnă o diversitate a speciilor, a ecosistemelor şi, în principal, a diversităţii genetice în interiorul unei specii care garantează capacitatea de adaptare. Cu cât este mai mare numărul de specii care compun un sistem ecologic (formează o comunitate), cu atât este mai puternic ecosistemul să reziste împotriva deteriorărilor de mediu.

Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:

  • menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;
  • menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;
  • evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului înconjurător.

În anul 1994, Grupul de lucru asupra dezvoltării durabile de la Salzburg, Austria, a cuprins în grupul de criterii ale dezvoltării durabile: umanismul şi calitatea ridicată a vieţii, prezervarea diversităţii culturale şi regionale, distribuţia echitabilă a bogăţiei şi resurselor, supravieţuirea umană, prezervarea deteriorării ireversibile sau exploatării resurselor naturale, stabilizarea în interiorul capacităţii purtătoare a ecosistemelor, prezervarea biodiversităţii.

Managementul strategic al dezvoltării durabile presupune, pe lângă stabilirea unor obiective pe termen lung (15–20 ani), compatibilizate cu cele pe termenele scurt şi mediu, şi aplicarea unui set de principii şi criterii validate eficient pe plan internaţional, astfel:

  • Managementul integrat este principiul care presupune abordarea în manieră unitară şi holistică a proceselor de producţie, procesare, transport, distribuţie, utilizare şi depozitare, ţinând seama de ciclul de viaţă al produselor şi tehnologiilor, implicarea stakeholderilor, coordonarea interinstituţională, sinergiile pentru cea mai bună utilizare a resurselor şi evitarea unor duplicări nenecesare.

  • Echitatea intergeneraţională este o cerinţă sine qua non potrivit căreia generaţia prezentă are dreptul de a folosi şi beneficia de resursele pământului, cu obligaţia de a ţine seama de impactul pe termen lung al activităţii acesteia şi de a susţine baza de resurse şi mediul global şi în beneficiul generaţiilor viitoare.

  • Precauţia reprezintă instrumentul decizional prin care se întreprind acţiuni de răspuns (contracarare) la ameninţările legate de pagubele serioase şi ireversibile cauzate sănătăţii umane şi/sau mediului, atunci când nu dispunem de o informaţie ştiinţifică necesară.

  • Abordarea ciclului de viaţă al bunurilor, serviciilor şi tehnologiilor evaluează consecinţele asupra mediului generate de efectele economice legate de diferitele stadii ale prelucrării şi valorificării produselor de piaţă.

  • Prevenţia presupune stabilizarea prejudiciilor aduse sănătăţii umane şi a capitalului natural de fenomenele şi procesele economice care ar putea fi prevenite prin investiţii şi costuri de modernizare, reparaţii, tratare sau compensare; este cunoscut că prevenirea unor prejudicii este cu mult mai eficientă decât înlăturarea consecinţelor după ce acestea s-au produs.

  • Substituţia presupune înlocuirea unor produse şi servicii ineficiente, mari consumatoare de resurse de mediu cu altele mai eficiente şi cu impact ecologic mai redus şi mai puţin dăunătoare.

  • Principiul „poluatorul plăteşte” sau al internalizării costurilor marginale externe (externalităţilor negative) stabileşte folosirea mecanismelor de piaţă pentru ca poluatorii să suporte în totalitate costurile sociale şi de reflectate în preţurile şi tarifele bunurilor şi serviciilor.

  • Internalizarea externalităţilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizează folosirea unui sistem de subvenţii corective, stimulente pentru activităţile care generează beneficii marginale la părţile terţe, fără ca acestea să plătească (cercetare-dezvoltare, protecţia mediului, educaţie, dezvoltare regională, întreprinderi mici şi mijlocii etc.).

  • Participarea publică presupune accesul nerestricţionat la informaţia privind mediul şi resursele sale, cu anumite excepţii justificate (informaţii confidenţiale de afaceri), dreptul publicului de a lua parte la deciziile în domeniul mediului şi al resurselor sale şi de a lua în considerare consecinţele acestora, posibilitatea de a reacţiona a părţilor implicate (interesate) din societatea civilă, dreptul de a cunoaşte din timp posibile riscuri de mediu şi asupra resurselor.

  • Principiul bunei guvernări prevede ca autorităţile şi instituţiile statului să-şi desfăşoare activitatea transparent, eficient şi onest, în condiţiile prevenirii şi penalizării poluării şi ale promovării protecţiei mediului.

  • Parteneriatele privat-public şi public-privat se bazează pe cooperarea directă, inter şi intra-instituţională, între părţile interesate (stakeholders) reprezentate de autorităţi şi instituţii publice, ONG, grupuri şi firme industriale, reţele şi oameni de afaceri, care împreună pot obţine, prin cumularea expertizei şi eficienţei proprii, o valoare adăugată superioară pentru sustenabilitatea creşterii economice la nivelurile macro şi microeconomic.

  • Cooperarea între state include responsabilități comune, dar diferenţiate, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţărilor; se pot aplica o serie de abordări diferenţiate în ceea ce priveşte obligaţiile economico-financiare pentru protecţia mediului la nivel local, regional şi internaţional, ţările dezvoltate recunoscând faptul că le revine o responsabilitate mai mare, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea de asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare sau cu economie de piaţă emergentă.

Abordarea statelor lumii în ceea ce priveşte tipologia strategiilor dezvoltării durabile relevă următoarele categorii:

  1. strategia cuprinzătoare, multidimensională, care să încorporeze într-un singur document şi proces pilonii economic, social şi ambiental ai dezvoltării durabile, în conformitate cu recomandările Agendei 21 privind strategiile naţionale ale dezvoltării durabile; de regulă, cea mai mare parte a ţărilor atât dezvoltate cât şi în curs de dezvoltare, au elaborat acest tip de strategie;

  2. strategii ale dezvoltării durabile pe domenii sau probleme (apă, aer, ecoeficienţă, resurse, sisteme informaţionale etc.), în care se stabilesc obiective şi politici pentru un singur domeniu în contextul întregii economii;

  3. strategii sectoriale ale dezvoltării durabile (de exemplu: transport, sănătate, educaţie etc.) care pot fi considerate substrategii ale strategiei naţionale;

  4. strategiile dezvoltării economiei naţionale, care integrează dezvoltarea durabilă în sensul includerii directe a aspectelor ecologice în procesul general de dezvoltare a ţării din punctul de vedere al influenţării reciproce dintre diferitele domenii şi medii.

În multe ţări, strategiile dezvoltării durabile nu sunt, din păcate, consacrate legal, oficial, printr-un for legislativ (parlamentul, guvernul etc.). În unele ţări, însă, există un mandat legal pentru strategiile dezvoltării durabile la nivel parlamentar. În Uniunea Europeană, de exemplu, există cerinţa de a integra problemele sustenabilităţii în politicile Uniunii (Art.6 al Tratatului Uniunii, hotărârile reuniunii ţărilor UE de la Cardiff). Cadrul instituţional responsabil cu elaborarea, aprobarea şi implementarea strategiei variază de la o ţară la alta, dar oricum organismele specializate pe probleme de mediu (ministere, agenţii, centre etc.) au început să joace un rol tot mai mare. În România există un minister dedicat problematicii, respectiv Ministerul Mediului și Pădurilor. 

2. Protecția mediului

Principalii actori instituţionali ai politicii de mediu din România sunt Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Durabile. Alte ministere implicate în politica de mediu sunt Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, care sprijină procesul de consultare al părţilor interesate pentru adoptarea de noi măsuri legislative.

În instituțiile publice trebuie avute în vedere şi introducerea unor teme specifice pentru protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale:

  • informare cu privire la Legea 132/2010 privind colectarea selectivă a deşeurilor în instituţiile publice;

  • includerea elementelor de eco-eficienţă în criteriile de selecţie a proiectelor şi în efectuarea achiziţiilor publice;

  • evaluarea impactului programelor sau proiectelor propuse spre implementare asupra mediului înconjurător;

  • modalităţi de reducere a consumului de hârtie, energiei electrice, etc.

Prin aceste activităţi, corelate cu alte programe, se urmăreşte realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile şi protecţiei mediului.

În vederea asigurării și promovării protecției mediului, în cadrul acestui proiect, Beneficiarul și partenerii vor achiziționa hârtie reciclată și o vor utiliza în implementarea proiectului.

Implicarea activa, constanta si reala a Ministerului Educatiei Naționale in promovarea si sustinerea dezvoltarii durabile este sustinuta si de sectiunea specifica alocata acestui scop pe web-site-ul propriu. In cadrul acestei sectiuni sunt publicate materiale informative sub forma de brosuri, care asigura o informare corespunzatoare asupra conceptului de dezvoltare durabila. Dintre aceste materiale, trebuie mentionata in special publicarea „Criteriilor de calitate ale şcolilor dezvoltarii durabile”, care reprezinta un Ghid pentru imbunatatirea calitatii educatiei in domeniul dezvoltarii durabile.

Aceste contributii la promovarea si sustinerea devoltarii durabile pe plan economic, ecologic si social sunt asadar preocupari reale, nu sunt legate strict de proiectul de fata si dovedesc implicarea Beneficiarului prin elemente suplimentare fata de elementele minime din Ghidul solicitantului.

Pentru informatii detaliate despre Programul Operational Dezvoltarea Capacitatii Administrative, va invitam sa vizitati www.fonduriadministratie.ro.
Pentru informatii detaliate despre celelalte programe cofinantate de Uniunea Europeana, va invitam sa vizitati www.fonduri-ue.ro.

Continutul acestui material nu reprezinta in mod obligatoriu pozitia oficiala a Uniunii Europene sau a Guvernului Romaniei.

Parteneri

ACI
MECS
ARES